Etapa documentării pe teren pare a fi cea mai spectaculoasă pentru majoritatea specialistilor care au fost tentati, până acum, să definească genul. Si, de altfel, ea constituie unul din criteriile de diferentiere a reportajului fată de multe alte genuri (exceptie, ancheta). În viziunea lui Philippe Gaillard, de pildă, „reportajul propriu- zis reprezintă căutarea activă si imediată a informaŃiei” (X) X – op. cit., p. 84 El accentuează, în acest sens, factorii „viteză” si „neimplicare emotională”. Odată ajuns la
locul derulării unui eveniment, reporterul trebuie să „actioneze cât mai repede posibil, adică să obtină datele care vor fi mult mai dificil de obtinut o clipă mai târziu (p. 87). În acelasi timp, însă, el nu trebuie să cedeze tentatiei „de a se lăsa captivat de ceea ce se petrece în prim-plan” (p. 85).

Ambele observatii sunt valabile, desi comportă usoare nuantări. Fireste, prima misiune a reporterului ajuns „la fata locului” este aceea de a trece fără ezitări la culegerea de informatii. Numai că această operatiune nu este una mecanică, nu are vreo regulă limpede si nici o succesiune clară de gesturi. Neîmplinirea oricărui manunal de jurnalism este aceea că, după expresia „a aduna informatii de pe teren” nu mai urmează aproape nimic. Se presupune că fiecare ziarist stie ce are de făcut din acel moment până în „momentul” următor surprins de teoretician, anume redactarea. Între „teren” si „birou” se întinde, însă, spatiul necunoscut al unor tentative, nesigurante, ezitări, ratări, entuziasme, schimbări de unghi. În acel spatiu se întâmplă, de fapt, aproape totul. Odată iesit din el, nimic nu mai poate fi modificat. Redactarea nu mai poate „salva” decât suprafaŃa lucrurilor, esenta rămâne cea descoperită „acolo”, într-un răgaz irepetabil. De fapt, nu este vorba de o tehnică, ci de o experientă. Reporterul de stiri sau cel de investigatii folosesc, într-adevăr, „tehnici”. [...]