Genurile jurnalistice pot fi abordate dintr-o dublă perspectivă, fiecare gen asumându-si-le, pe rând sau concomitent.

- Perspectiva semiologistică vizează căile de transmitere a articolelor, în functie de canal, astfel încât distingem la acest nivel:
- articole redactate pentru presa scrisă;
- articole redactate pentru radio;
- articole redactate pentru televiziune.

- Perspectiva semiologică se axează pe raportul dintre semne si referenti. Aici discursul poate urma două trasee, criteriul fiind tipul de contact urmărit:
- monstrativ – scopul este unul pur informativ;
- demonstrativ – scopul dorit este de natură formativă.
Generalizând, ajungem să identificăm, pe baza acestei dihotomii, cele două tendinte majore ale presei: informarea si captarea.
Cea mai des utilizată, însă, este dihotomia genurilor jurnalistice din unghiul de abordare a prezentării informatiilor si a documentării. Distingem, astfel, între jurnalism de teren si jurnalism de opinie, cu mentiunea, totusi, că nici una dintre aceste categorii nu pote opera fără documentare. Ceea ce le diferentiază este manifestarea explicită a interventiei personale, a propriilor opinii sau dimpotrivă,
absenta acestora. Apoi, dacă jurnalismul de teren urmăreste cu precădere informarea, jurnalismul formativ (de opinie) are drept scop captarea atentiei consumatorului asupra unor probleme de interes general.
JURNALISMUL DE TEREN
În această categorie intră toate speciile care presupun munca pe teren, prezenta la fata locului: stirea, reportajul, interviul, portretul, ancheta.
STIREA
În general, orice stire începe cu răspunsul la cele sase întrebări (6W): cine?, ce?,unde?, când?, de ce?, cum?, acestea curpinzând aproximativ 85-90% din informaŃii. Restul de 10-15% din încărcătura informatională se va distribui în ultimele fraze, constituind asa-numita “pată de culoare”. [...]