În cazul sistemurilor totalitare puterea are întotdeauna două variante pentru aceeasi poveste pe care le va difuza, una pentru populatia tării iar cealaltă pentru presa externă. Cele două pot fi diferite dar puterea are imediat o justificare: combaterea influenŃelor din afară, care sunt dăunătoare ideologiei pe care o promovează. Acelasi lucru se întâmplă si în România după 1989, desi vremurile de glorie ale comunismului au apus demult.

Conform Alinei Mungiu, dublulu limbaj a început imediat după Revolutie. Eu spun că nu a încetat niciodată. Într-un capitol anterior am afirmat că puterea comunistă difuza aproape în fiecare zi pe programul national al televiziunii reportaje în care se analiza cât de magnific este comunismul românesc, fără somaj, crime sau probleme sociale. În antiteză, regimurile vestice erau prezentate ca fiind în pragul colapsului datorită sistemului care nu era viabil si îngrădea individul. Pe de altă parte, să ne aducem aminte de comunismul „cu fată umană” pe care Ceausescu l-a promovat în anii deceniului sase si sapte, când România a fost singura tară din „Pactul de la Varsovia” care a refuzat să trimită trupe pentru a înnăbusi „Primăvara de la Praga” sau revolta maghiarilor din Budapesta. Acest fapt a condus la o îmbunătătire considerabilă a imaginii României printre tările occidentale iar Ceausescu era oarecum disociat de ceilalŃi lideri ai blocului comunist. Însă scopul ascuns al lui Ceausescu s-a văzut abia după câtiva ani, după ce România a primit fără nici un fel de probleme o sumedenie de
împrumuturi externe care au fost returnate prin înfometarea tării. Liderii vestici si-au dat seama, prea târziu însă, că au fost manipulati si că Ceausescu ne se deosebea cu nimic fată de ceilalti lideri comunisti, ba dimpotrivă. Banii împrumutati au fost folositi pentru constructii industriale si civile megalitice, care s-au dovedit a fi falimentare.