Statul contemporan s-a modelat în secolul Luminilor, o dată cu trecerea de la conceptia lui Ludovic al XIV-lea – Statul sunt eu! – la cea a Revolutiei Franceze – Statul e poporul! În acea epocă au apărut primele semne ale statului-protector al bunurilor si persoanelor contra agresiunii vecinilor si, de asemenea, protector al celor sărmani fată de riscurile sociale. În Declaratia drepturilor omului se afirmă :Societatea este obligată să asigure subzistenta celor sărmani fie oferindu-le locuri de muncă, fie asigurându-le mijloace de existentă celor ce nu sunt în stare să muncească’.

Treptat, din protectie în protectie, s-a ajuns astăzi la ideea statului-providentă,obligat să cunoască si să rezolve tot. Statul-providentă nu si-a respectat însă promisiunile si, după ce multi se asteptau ca statul să rezolve toate problemele, astăzi, la fel de multi sunt de părere că problema o constituie statul însusi. Întotdeauna au existat îndoieli cu privire la capacitatea statului de a fi un bun gestionar. Conducătorul unei întreprinderi tine cont de niste criterii simple. El poate cheltui numai cu conditia ca prin cheltuielile sale să obtină venituri suplimentare si ca, în final, conturile sale să fie echilibrate. Pentru a realiza o descentralizare a gestiunii, întreprinderea se compune din mai multe centre de obtinere a profitului, fiecare dintre acestea fiind supus regulii echilibrului.

Administratia de stat nu este supusă nici unei constrângeri de acest fel. Seful acesteia trebuie doar să se limiteze la creditele care îi sunt deschise, lucru pe care îl realizează aproape întotdeauna. În ciuda unor păreri ce se fac deseori auzite, efectuarea unor cheltuieli mai mari decât creditele constituie un lucru rar în functionarea administratiei, patronii din administratie fiind atenti să nu depăsească creditele primite. Problema este în altă parte. Întrucât nu există nici un fel de venit sau de rezultat care să poată fi măsurat si comparat direct cu cheltuielile efectuate, este imposibil de a sti dacă respectivul credit a fost cheltuit în mod judicios sau nu si nu se poate stabili care este nivelul optim de credit.

Astfel, există tentatia de a cere mereu mai mult. În vreme ce în întreprindere eforturile conducătorilor acesteia converg spre reducerea costurilor, în administratie motivatiile individuale împing, în mod spontan, spre obtinerea unor credite suplimentare. Si nici nu poate fi altfel, atâta timp cât nu există o legătură între cheltuieli si rezultate.

Legea exagerării este legea naturală a birocratiei. Opinia publică este îngrijorată, cu atât mai mult cu cât ea se îndoieste de acum înainte de eficacitatea interventiilor statului.

Statul a intervenit pentru a ajuta anumite categorii sociale : săracii, bătrânii, somerii, handicapatii, văduvele, copiii, imigrantii, tinerii, cei fără locuintă, etc. De aceea, statul a sporit numărul degrevărilor fiscale si al metodelor de impozitare. Statul a organizat, a generalizat si a făcut obligatorii sistemele de asistentă socială, de pensii complementare si de alocatii pentru copii. Nimeni nu contestă astăzi faptul că ‚societatea este obligată să asigure mijloace de subzistentă celor nevoiasi’ si nici pe acela că interventiile statului au contribuit la reducerea unor inegalităti. Însă, sistemul a devenit prea complex. Nu se mai stie dacă mecanismul redistribuie în sensul bun si dacă suprimând inegalitătile într-o parte, nu sunt recreate altele în altă parte. Aplicarea a mii de legi, decrete si circulare, privind reglementarea socială nu mai poate fi controlată, existând si serioase semne de întrebare dacă cei care primesc ajutorul statului sunt cu totii adevăratii beneficiari. În sfârsit, nu se mai stie în ce mod s-ar putea alimenta cu bani un mecanism devenit insatiabil, în vreme de tendinta generală este o tot mai mare reticentă la plăti. łările capitaliste dezvoltate au atins, desi nu e clar dacă momentan sau pe termen lung, un prag de tolerantă socială fată de interventiile statului-providentă.

În acelasi timp, este contestată si interventia economică din partea statului. Statul ‚keynesian’, apărut pe fondul crizei anilor ’30 si consacrat de marea crestere economică postbelică, a avut o dublă misiune : de a reduce dezechilibrele sociale si de a restabili echilibrul în economie, în cazul în care acesta ar fi fost amenintat. Aceste două roluri erau complementare, deoarece expansiunea economică avea nevoie simultan de dezvoltarea consumului populatiei si a investitiilor si de stimularea cheltuielilor publice. Statul ‚keynesian’ avea grijă de aceste lucruri. Or, astăzi acestea nu mai functionează. Stimularea de către stat provoacă, în cel mai bun caz, un ‚foc de paie fără viitor si, în cel mai rău caz, un derapaj al preturilor si devalorizarea monedei.

În prezent, îndoiala în privinta statului s-a generalizat : nu unele sau altele dintre cheltuielile sale sunt contestate, ci statul în ansamblul său, rolul si interventia sa în societate. Sporirea interventiilor statului tinde, în mod spontan, să atenueze responsabilitătile individuale.

Un stat prea puternic a fost întotdeauna un motiv de îngrijorare. Secolul XX a fost secolul totalitarismelor de stânga sau de dreapta. S-a descoperit sau redescoperit că pot să existe Gulag-uri si să se instaureze dictaturi militare, că întregul aparat de stat poate fi astfel confiscat si folosit împotriva cetătenilor : politia, locurile de muncă, promovările, locuintele, accesul la învătământ, spitalele psihiatrice. În domeniul economic, principala explicatie a neîncrederii crescânde pe care o inspiră statul tine de modul său de a interveni. Statul ca atare nu poate decât să definească regulile generale, deci oarbe. O dată corectate inegalitătile flagrante din societate, se ajunge într-un punct în care interventia statului creează tot atâtea anomalii pe cât suprimă.

Societatea contemporană se află într-un amplu proces de tranzitie spre o nouă civilizatie globală. Desi la nivel national si regional, diversele state se confruntă cu o multitudine de probleme specifice ale procesului economic si social, cele esentiale ale dezvoltării lor sunt comune, indiferent de regiunea geografică sau gradul de dezvoltare al statelor. Societatea contemporană a generat probleme cu caracter global, al căror management depăseste frontierele nationale si necesită o largă cooperare a statelor în cadrul relatiilor internationale.