Filosof german – s-a născut si a murit la Konigsberg, în Prusia orientală.
Reputatia sa filosofică se întemeiază pe cele trei opere fundamentale :
• “ Critica ratiunii pure “ ( 1781 )
• “ Critica ratiunii practice “ ( 1788 )
• “ Critica puterii de judecată “ ( 1790 )
În 1785 a mai publicat “ Fundamentele metafizicii moravurilor “.
Gândirea politică a lui I. Kant s-a dezvoltat după Revolutia franceză si are ca idee centrală că politica trebuie “să se încline“ înaintea moralei, întrucât el este esentialmente un filosof al moralei, care considera că “ marea problemă este totdeauna morala “.
Morala si politica trebuie să se afle în legătură, pentru că o “ adevărată politică nu poate face un singur pas, fără a da respectul cuvenit moralei “ .
Dar punctul de plecare al eticii lui I. Kant este libertatea , principiul moralei este autonomia vointei, pe care Kant o aduce din planul politic – social în planul interior al moralitătii.
Kant este preocupat de ideea modului în care omul devine pe deplin om si tot el răspunde că acest lucru se poate realiza doar în plan moral, ca plan al ratiunii practice, al actiunii omului în viata sa concretă. În orice actiune umană bună, omul îsi exprimă vointa sa si esenta sa umană.
Omul se exprimă si se revelează pe sine în actiunea practică pe care o întreprinde cu un scop moral , bun .
Pentru Kant a actiona moral , adică bine , înseamnă a-ti face datoria .
Oamenii ca fiinte rationale nu există numai ca centre de cunoastere de sine si de ceea ce este în afara lor , ci si ca agenti ai unor actiuni practice .În această postură de posesori de ratiune practică , oamenii nu realizează doar niste fapte , ei actionează , dar în mod autonom , în functie de vointa lor , respectând legea morală . Numai în acest caz omul nu se lasă actionat din afara lui . Individul liber , în conceptia lui Kant este o fiinŃă autonomă în esenta sa , creator de valori si scopuri a căror autoritate constă tocmai în faptul că ele sunt dorite în mod liber.
A-i trata pe oameni ca fiinte neautonome, înseamnă a-i confunda cu niste obiecte supuse legilor naturale , ca niste fiinte dependente total de stimulii exteriori, care ar alege doar prin manipularea lor de către conducătorii lor , sau amenintati cu forta , fie prin promisiuni si recompense . A-i trata astfel pe oameni este echivalent cu a-i considera incapabili să-si determine în mod rational, singuri, gândurile si faptele .
Credem că unul din meritele ce l-au făcut pe filosoful I. Kant să rămână definitiv în filosofia lumii, este modul în care a tratat raportul dintre cunoasterea ratională, morală si libertatea omului . Legarea indisolubilă a acestor trei fundamentale instante ale vietii omenesti , dependenta lor reciprocă si totală îl fixează pe Kant printre cei ce au înteles esenta umanismului ca unitate a cunoasterii, moralei, libertătii si a lui Dumnezeu .
Acest punct de vedere al libertătii , dacă s-ar putea impune concret în viata fiecărui om , societatea ar arăta altfel , ar fi sigur mult mai bogată, si într-o stare de autentică libertate a omului .
Aspectul distructiv , generator de dezordine , de libertinaj , de prost gust , pe care-l generează o libertate neânsotită de cunoastere si morală a datoriei ar dispărea si ar prevala aspectul umanist , profund si autentic al libertătii propriu - zise , al libertătii constructive , creatoare si benefice omului . Dacă în planul cunoasterii strict – teoretice problema care se pune este aceea a adevărului si falsului , în planul acŃiunii practice a omului problema care se pune este aceea a unei actiuni corecte si bune , adică a facerii datoriei morale .
Desi datoria si libertatea ni se par opuse , ele se condiŃionează reciproc în conceptia lui I. Kant , deoarece dacă facerea datoriei morale , a acŃiunii bune si corecte este conditia libertătii , tot astfel nimeni nu poate actiona conform legii morale a datoriei dacă nu este liber . Pe de altă parte omului , libertatea însăsi i-ar fi rămas necunoscută în absenta legii morale a datoriei .
Practicarea moralitătii ne impune ideea de libertate . De la legile lumii naturale care se petrec în virtutea legii cauzalitătii nu ne putem abate , există însă un domeniu al existentei în care omul este unic autor al faptelor sale , pe care le produce în virtutea vointei sale libere , autonome si nu ca urmare a unor constrângeri exterioare , si anume , domeniul actiunilor practice , morale .
Dacă omul nu ar fi agentul tuturor acestor actiuni ale sale , atunci existenta sa umană si-ar pierde sensul . Lipsa moralitătii si a libertătii goleste de sens , de rost, însăsi existenta omului ca fiintă socială.
Kant ne arată că aceeasi raŃiune care ne spune că natura este o expresie a legăturilor cauzale , necesare , ne arată si că, în această lume extinsă si la existenta social– umană trebuie să existe si libertate , adică omul să se considere liber în actele sale .
Pe de altă parte , însăsi exercitarea actului gândirii, al ratiunii, este un exercitiu al libertătii, fără de care n-am avea asigurată esenta de oameni, identitatea noastră ca fiinte sociale .
În viata socială , ca si în natură există legi, numai că pe cele morale, politice, economice le crează omul însusi, iar supunerea sa fată de aceste legi nu este o privare de libertate, ci chiar expresia libertătii însăsi .
Mă supun legilor, dar unor legi pe care eu, omul le-am creat si impus mie însumi.
De aceea libertatea este supunere fataă de legile morale, sociale, dar fată de legi pe care noi singuri ni le-am prescris . Sunt liber în măsura în care persoana mea nu este înlăntuită, aservită de nimic pe care nu-l pot controla . Or , legile societătii nu numai că sunt produsul omului, dar ele pot fi controlate de om . Aici îsi poate omul exprima capacitatea de a fi liber , adică de a transcende legilor implacabile ale naturii, în creatia si controlul legilor sociale si al actiunii lor în viata practică, morală, socială a sa .
Libertatea nu este o consecintă a lumii naturale , ea este chiar o preconditie a cunoasterii noastre practice, morale, politice, religioase, artistice etc. Libertatea devine un principiu fundamental al actiunii umane, fără de care ea, actiunea noastră ca fiinte sociale nu poate să existe . Actiunile omului sunt întotdeauna intentionale, ele decurg din vointa lui . Pentru om actiunea nu înseamnă doar un fapt realizat , ci si întrebarea “ Ce trebuie să fac ? “ , problemă ce tine de ratiunea sa pură . Dar actiunea nu devine reală dacă nu apare si întrebarea “ De ce să fac acest fapt ? “ , adică omul caută un temei,
o motivatie a actiunii sale .